Gramatica arhetipală a lui Mircea Eliade
Vlad Mureşan
Elemente de gramatică arhetipală
Mircea Eliade nu are o posteritate demnă de contribuţiile sale filosofice. El este considerat în mod fals un simplu istoric al religiilor, şi se crede că am triumfat asupra lui deîndată ce am descoperit o referinţă inexactă dintr-un ocean întreg. În realitate, revoluţia adusă de Eliade este mai greu de înţeles dar şi de contestat.
Chiar şi neîndurătorii lui adversari admit că de la Eliade învăţăm să înţelegem arhetipurile – simbolurile care nu sunt decât unităţile semantice fundamentale ale limbajelor mitologice primordiale. Sub forma unei imense anamneze, ceea ce intelectul categorial a uitat pur şi simplu, trebuie acum scos din abisul mnezic.
Eliade ia un arhetip şi îi descifrează sensurile fundamentale. Aceasta este pur şi simplu o semantică arhetipală, un dicţionar arhetipal ce inventariază polisemia strictă a unui simbol. Într-un al doilea pas, prin încadrarea acestui arhetip în ansamblul simbolic de apartenenţă, Eliade ne dezvăluie că arhetipurile nu doar că nu sunt intrinsec arbitrare (constructe ale capriciului colectiv), dar elementele intră în relaţii riguros coerente. Există deci şi o sintaxă arhetipală. O astfel de sintaxă are un grad de universalitate care transcende arbitrarietatea limbajelor naturale. Raporturile inter-arhetipale ascultă de legi pure şi nefiind scoase din experienţă au un statut transcendental. Această operă pune astfel bazele unei veritabile gramatici arhetipale. Pentru ca să înţelegem un sens formulat în limbaj arhetipal, trebuie să înţelegem în prealabil cuvintele şi regulile acestui limbaj. Intelectul este pur şi simplu reeducat, dar nu în sensul că este calomniat cu superioritatea emfatică a corigentului la matematică, ci în sensul că parcurge un „curs de limbă străină”, la capătul căruia el trebuie să se dovedească apt să înţeleagă această vorbire cu totul stranie pentru cel care înţelege numai conceptul şi silogismul (lucru el însuşi rar şi dificil).
Există două dimensiuni fundamentale ale simbolului: i) gnoseologică; ii) ontologică. Ambele apar în analiza lui Eliade, fără a fi explicit denominate astfel. Efortul lui pare să se concentreze asupra dezvăluirii coerenţei interioare a sistemelor simbolice.
Dar după ce inteligibilitatea este garantată, problema sensului comunicat de simbol (ce ţine de mit) lasă locul eficienţei (puterii) comunicate de simbol (ce ţine de rit).
Simbolul este „prelungirea unei hierofanii”. El poate fi aşadar înţeles prin ea, dar devine totodată activ prin ea, în virtutea participării la ea. Spre deosebire de o hierofanie, care reprezintă prezenţa ontologică a sacrului într-o realitate cosmică, simbolul reprezintă doar prezenţa analogică sau participativă a sacrului într-o realitate cosmică. Obiectul hierofanic este simultan sacru şi profan. Obiectul simbolic este un obiect profan care evocă ceva de ordin sacru. Este important să înţelegem ordinea care guvernează logica simbolurilor.
Hierofania este fulgurantă, locală, determinată. Simbolul explicitează la o scară superioară evenimentul hierofanic. Dar ceea ce este mai important e că, în lipsa unei consacrări hierofanice directe, simbolul perpetuează, permanentizează prezentificarea mundană a sacrului, care rămâne totdeauna discontinuă (singulară sau ciclică). Simbolul este astfel un moment decisiv al dialecticii sacrului, adică al invaziei generale prin care profanului îi sunt progresiv smulse întregi regiuni şi obiecte, transmutate în condiţia unui dublu regim de semnificare. Sistemele simbolice compun „limbajul” mentalităţii arhaice. Mitologiile sunt „viziunile” pe care le vehiculează acest „limbaj”.
Miturile cuprind întotdeauna simboluri fundamentale, valorifică narativ puterea simbolului de a face transparente dimensiunile criptice ale realului. O naraţiune mitologică cuprinde o constelaţie particulară de simboluri. Întâlnim în toate marile mitologii aceleaşi simboluri, dar nu în aceeaşi articulare. Limbajul mitologic se exprimă în simboluri aşa cum limbajul metafizic se exprimă în concepte. Primul este un limbaj arhetipal, al doilea este un limbaj conceptual. Primul are o polivalenţă relativ bine determinată (un simbol are multiple sensuri, dar nu orice sens), al doilea se caracterizează printr-o monovalenţă, univocitate mai accentuată. Este decisiv să înţelegem limbajul simbolic, limbajul arhetipal al marilor mitologii şi religii pentru a înţelege coerenţa vizionară a omului arhaic. Totodată, simbolismele fundamentale sunt concretizate în diverse forme mitologice, astfel încât un simbol determinat devine un veritabil „mit concentrat”. Ceea ce un mit descrie verbal, discursiv, simbolul evocă imagologic, schematizează, diagramează, esenţializează. Fără comprehensiunea sensului condensat în simboluri, limbajul arhaic (cu imaginile şi ideogramele sale care articulează o viziune) ne rămâne opac, închis. Eroarea modernilor ar fi deci de a fi cercetat sistemul gândirii „primitive” în lumina unei inteligibilităţi conceptuale, când acesta se oferă numai unei inteligibilităţi arhetipale.
1. Hierofanii celeste
a) Transcendenţă, forţă, imutabilitate, suveranitate. „Simpla contemplare a bolţii cereşti provoacă în conştiinţa primitivă o experienţă religioasă. (…) Cerul se dezvăluie aşa cum este el în realitate: infinit, transcendent. Bolta cerească este prin excelenţă «cu totul altceva» decât puţinătatea pe care o reprezintă omul şi spaţiul său vital.” (Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1992, p. 45)
Înaltul devine simbolul divinităţii, al inaccesibilului, al spaţiului saturat cu sacralitate. Atributele uraniene revin în mod privilegiat divinităţii supreme: tunetul, fulgerul, meteoriţii. Sau cerul devine „locul” divinităţilor. Tot ceea ce se petrece în „cer” sunt momente ale aceleiaşi hierofanii celeste. Ploaia manifestă rolul fertilizator al divinităţii uranice. Meteoriţii manifestă forţa ei, sau mesajul ei, ca şi ritmurile astrale, de „dincolo de nori”. Întinderea cerului îi garantează „omniprezenţa” atribut fundamentale ce conferă divinităţilor uraniene titlul de suveran universal, garant al ordinii cosmice.
b) Pasivitate uraniană şi activism vital. Caracterul „nedeterminat”, „abstract” şi prea îndepărtat al divinităţilor uraniene a determinat „căderea lor în uitare” în raport cu multitudinea nevoilor umane. Fenomenul acestei „retrageri” divine din istoria diferenţiată a fost asociat ideei de Deus otiosus. Această „pasivitate” este componentă esenţială a simbolismului uranian. Aceasta face ca divinităţile de structură uraniană să fi putut conserva cea mai pură şi nobilă trăsătură care delimitează religia de magie: contemplarea dezinteresată. Tranziţia istorică la politeism ar fi totuna cu trecerea de la pasivitatea uraniană la activismul funcţional al figurilor divine concrete.
c) Hierogamia cosmică. Un alt sens integrează divinitatea uranică într-un ansamblu simbolic al hierogamiei cosmice, unde funcţia uraniană determinantă este cea genezică. În calitate de „rezervor nelimitat de germeni” el este nu creator (cosmogenet, care ar produce lumea terestră), ci pierde suveranitatea şi devine doar fecundator al unei instanţe telurice disponibile, fertilizator al Marii Zeiţe. Unirea acestor contrarii (Cerul şi Pământul) este genezică, este cosmogonică.
d) Muntele sacru şi ascensiunea iniţiatică. „Muntele e mai aproape de cer şi aceasta îl investeşte cu o dublă sacralitate: pe de o parte participă la simbolismul spaţial al transcendenţei (înalt, vertical, suprem etc.), iar pe de altă parte e locul prin excelenţă al hierofaniilor atmosferice, şi, ca atare, locuinţa zeilor(…) Muntele este adesea considerat punctul de întâlnire al cerului cu pământul; deci un centru, punctul prin care trece Axa lumii, regiune saturată cu sacralitate, loc în care se pot realiza trecerile între diferitele zone cosmice.” (p.88-89).
Orice aparţine „înălţimilor” (Templul, Muntele, Cetatea, Mănăstirea) îşi primeşte validarea şi consacrarea prin participarea simbolică la saturaţia fiinţială a Cerului. „Atingerea” transferă acestora atributele tari ale densităţii ontologice a Cerului şi prin aceasta le „consacră” în raport cu planul profan. Ascensiunea este o experienţă inţiatică pentru că reproduce şi marchează i) o „trecere iniţiatică” de la profan la sacru, sau ii) o transcendere a condiţiei umane însăşi.
2. Hierofanii solare
a) Fertilizarea. Sensul imaginii solare câştigă un dinamism cosmic, în raport cu hierofania uraniană, dar pierde din nedeterminarea acesteia, specializându-se funcţional. În raport cu transcendenţa pasivă a spaţiului uranian, transcendenţa activă a Soarelui este strict asociată funcţiei lui fertilizatoare, direct corelată funcţional în raport cu vegetalul, în marele lanţ trofic al vieţii. Rolul soarelui în distribuirea şi susţinerea vieţii privilegiază figurile divine solare. Pământul are şi el legătură cu fertilitatea, dar nu în calitate de fertilizator, ci de „pântec” deja fecundat.
b) Imortalitatea. Soarele traversează în fiecare noapte tărâmul tenebrelor, pentru a reînvia nediminuat, şi mereu triumfător. El are prestigiul de a traversa liber frontiera „tărâmurilor”. Soarele devine astfel o epifanie a Vieţii nesfârşite, care nu e limitată „aici” ci se perpetuează „dincolo” de noapte. Simbolismul solar preia astfel un rol decisiv în credinţele funerare, ca imagine şi sursă a imortalităţii. El descinde în infern, putând lua cu el , la „asfinţit” pe muritori, dar el poate şi călăuzi sufletele, readucându-le la viaţă.
Prestigiul solar al imortalităţii revine faraonilor prin simpla calitate de „fii ai Soarelui (Ra)”. Soarele este hierofant: el care acordă nemurirea.
3. Hierofanii lunare.
a) Revelaţia selenară a temporalităţii. Dacă Soarele rămâne mereu acelaşi, egal cu sine, Luna creşte, descreşte şi dispare, fiind un astru cu ritmuri mai precizate. Ea este astrul ritmurilor vieţii, controlând planurile cosmice dominate de legea devenirii ciclice: ape, ploaie, vegetaţie, fertilitate. Ea este măsura universală: calendarele sunt construite după mersul ei.
b) Prerogativele vitale şi funerare ale Lunii. Pentru că Luna domină măsura temporală a ritmurilor cosmice, ea are prerogative în pulsul universal al vieţii acvatice, botanice, zoologice, umane. De fiecare dată când simbolismul lunar este utilizat, el este semnificativ în legătură cu apele, cu ploaia şi cu fecunditatea femeilor, animalelor, vegetaţiei : toate divinităţile lunare păstrează atribute privitoare la ape şi la fertilitate. Dar devenirea condamă viaţa la moarte: Luna este cea care moare ciclic, renăscând. Ea este într-o intimitate cu moartea şi cu noaptea. Divinităţile selenare au atribute funerare
c) Prerogativele destinale ale Lunii. Cine stăpâneşte timpul, stăpâneşte şi destinele oamenilor. Luna „ţese” destinele muritorilor, precum un păianjen ţese pânza sa (Moirele, cele care torc destinele muritorilor şi zeilor înşişi sunt divinităţi selenare).
4. Hierofanii acvatice
a) Substanţa primordială a lumii. Plasticitatea ei nedeterminată, capacitatea ei de a asuma indefinite forme e analogonul privilegiat al nediferenţierii precosmogonice, al virtualului, latenţelor ontologice. Apele apar în toate cosmogoniile. „Într-o formulă sumară s-ar putea spune că apele simbolizează totalitatea virtualităţilor: ele sunt fons et origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă.” (p.156).
b) Sursa universală a vieţii. Apa este germinativă, dătătoare de viaţă, ploaia fertilizează, ea întreţine viaţa. „Viaţa, adică realitatea, se află concentrată într-o anumită substanţă cosmică, din care derivă, prin descendenţă directă sau prin participare simbolică, toate formele vii. Animalele acvatice, îndeosebi peştii (care cumulează şi simboluri erotice), monştri marini, devin embleme ale sacrului pentru că se substituie realităţii absolute concentrate în apă” (p.88-89).
c) Purificarea şi regenerarea existenţei. Simbolismul imersiunii acvatice sugerează regresiunea în preformal a existenţei alterate de maladie, şi restituirea ei unei noi afirmări. Ritualurile imersiunii intensifică potenţialul vital, regenerează şi restaurează viaţa. Apa are valenţe sacre pentru că ea comunică cu fondul primordial al existenţei. Tradiţiile diluviene exprimă tot urgenţa unei purificări şi regenerări ciclice a vieţii cosmice.
5. Hierofanii telurice
a) Caracterul de temelie al Pământului. Pământul este coimplicat în orice hierogamie cosmică, alături de Cer. Spre deosebire de apă, simbolul germenilor, latenţelor, Pământul este baza, temelia tuturor manifestărilor. Deşi pasiv în hierogamie, el este primordial. El este un dat nemijlocit pentru conştiinţa religioasă: soliditatea lui, prezenţa lui, întinderea lui şi varietatea infinită a reliefului şi vegetaţiei pe care le susţine evocă conştiinţei arhaice o unitate organică vie. Acest sens cosmic al Pământului a precedat sensul teluric (matern, fertil), dezvoltat în neolitic, odată cu apariţia agriculturii, care pune în evidenţă capacităţile materne ale acestuia.
b) Maternitatea chtoniană. Simbolismul teluric are o esenţă feminină: atât în hierogamie, unde componenta uranică este masculină, cât şi în capacitatea de rodire, de găzduire a germenilor. Pământul, matricea tuturor lucrurilor este „Glia-Mamă”, fertilizată cu ocazia primei hierogamii, unirea Cerului cu Pământul, unirea principiilor cosmice ireductibile. Cosmosul devine receptacolul forţelor sacre, a embrionilor diseminaţi. Maternitatea chtoniană (telurică) relevă neistovita capacitate de rodire a Pământului. Solidaritatea simbolică dintre feminitate, riturile agricole şi cele vegetale rezidă în semnificaţia tuturor: fertilitatea, viaţa.
6. Hierofanii vegetale
a) Simbolul inepuizabilei fertilităţi a Vieţii. Fiecare revenire a primăverii reactualizează cosmogonia.
Vegetaţia dezvăluie forţa de regenerare periodică a vieţii. Aşa cum trecerea vegetaţiei în latenţă este urmată de o revenire, reactualizare infinită a ei, ciclurile vegetale sunt imaginea privilegiată a infinităţii izvorului Vieţii universale. Corelarea Marilor Zeiţe cu simboluri vegetale confirmă prerogativa acesteia de a fi imagine şi izvor inepuizabil al fertilităţii cosmice.
b) Arbore cosmic, Arbore răsturnat, Pomul vieţii. Arborele cosmic este simbol al lui Axis Mundi, care parcurge toate nivelurile cosmice şi le centrează. Ideograma Arborelui răstrunat evocă, cu cea mai mare forţă statutul cosmosului: în Upanişade, Universul este descris ca un Arbore inversat, cu rădăcinile împlântate în Cer, şi desfăşurându-şi ramurile deasupra întregului pământ. Este imaginea unei unităţi diverse a Universului, care îşi află sursa în afara lui însuşi, şi viaţa care îl animă este de origine transcendentă. În alte reprezentări, Pomul Vieţii are rădăcinile în infern, este străjuit de Şarpe (simbolul obstacolului în calea totalizării cosmice a omului), iar coroana lui atinge Tronul ceresc, realizându-se astfel unificarea axială a celor trei regiuni cosmice. Pomul Vieţii este simbolul veşnicei tinereţi, a nemuririi, şi încercările iniţiatice punctează drumul către Centru Lumii.
7. Hierofanii litice
a) Kratofanie. „Duritatea, asprimea, permanenţa materiei reprezintă pentru conştiinţa religioasă a primitivului o hierofanie. Nimic mai imediat şi mai autonom în plenitudinea forţei sale, şi nimic mai nobil, nici mai înspăimântător decât falnica stâncă, blocul de granit ce se înalţă cu îndrăzneală. Înainte de orice, piatra este, rămâne aceeaşi, subzistă; şi ceea ce e mai important, loveşte (…) Stânca îi revelează ceva care transcende precaritatea condiţiei lui umane (…) în măreţia şi duritatea ei, în forma sau culoarea ei, omul întâlneşte o realitate şi o forţă care aparţin unei alte lumi, alta decât lumea profană” p. 177
Devoţiunea nu priveşte pur şi simplu piatra, ci mai degrabă aceste atribute încorporate în ea, prin care altceva decât ea este manifestat, sau locul mitic din care vine piatra (un meteorit participă la densitatea sacră a regiunii uraniene).
b) Megaliţi funerari şi pietre fertilizante. Acest cuplu manifesta integrarea simbolismului litic în ansamblul moarte/viaţă. Sufletul mortului (în special cel mort tânăr, în război, prin accident sau nedrept) trebuie împăcat, potolit, deoarece sau vrea să se răzbune sau vrea să consume restul de viaţă care i s-a răpit. Megaliţii funerare fixau astfel sufletul mort, pentru a-i curma rătăcirile şi a-l trimite împăcat spre veşnica odihnă. Pentru că încorporau sufletul unui (mare) mort, „strămoşul”, astfel de pietre conţineau energii fertilizante, şi o sumă de ritualuri invocau fecundarea femeilor sterile sau bătrâne.
c) Meteoriţi, pietre consacrate. Originea uraniană a meteoriţilor evocă sacralitatea lor: locul lor devine „centrul lumii” (buricul pământului), pentru că bolta cerească a fost „spartă”, şi comunicarea transcendentului s-a realizat. Visul ppe care Iacob l-a avut dormmind pe o piatră a consacrat piatra ca loc al teofaniei: „scara îngerilor” era chiar simbolul că acolo se săvârşeşte comunicarea lumilor. Ea devine semnul „prezenţei” divine. „Degradarea” teofaniilor litice în interpretarea „populară” identifica semnul divin cu divinul însuşi. Toată lupta elitelor iahviste împotriva întruchipării litice a divinului încerca să evite această confuzie, punând accentul pe revelarea divinului în conştiinţă, în contextul ritului din Templu.
8. Hierofanii spaţiale
a) Spaţializarea sacrului. Orice hierofanie transfigurează locul unde s-a petrecut: el devine calitativ detaşat din cercul spaţiului profan: devine un loc con-sacrat: altar, templu. Semnificaţia cea mai importantă a localizării sacrului este că graţie ei repetarea hierofaniei devine posibilă: religia. Astfel, caracterului fulgurant, de „eveniment” al hierofaniei i se substituie puterea simbolului de a fixa, prelungi şi permanentiza eficienţa „energetică” a hierofaniei, deci kratofania. Cultul reactivează o hierofanie originară. „Printr-o hierofanie, natura suferă o transfigurare din care iese încărcată cu un mit” p288 centrele totemice „participă” la simbolismul figurilor mitice care le-au instaurat. Spaţiul sacralizat este astfel rezervat nu doar „comemorării”, ci reactualizării imitative a gesturilor arhetipale săvârşite in illo tempore de întemeietorii mitici.
b) Consacrarea spaţiului şi arhitectura sacră. Nu doar sanctuarele, dar şi casele de locuit cer ritualuri de consacrare, de izolare din profan şi protejare de el. Împrejmuirea este cel mai vechi sistem de izolare a spaţiului sacru, ca mărturie a prezenţei hierofanice şi a avertizării asupra pericolelor de a intra neprevenit. Zidurile cetăţii nu sunt doar sisteme de fortificaţie fizică: ele delimitează un „cosmos” interior edificat în şi salvat de „haosul” exterior, activeazând ca sistem de fortificaţie magică împotriva exteriorului populat cu „demoni şi larve”.
Spaţiul sacru reproduce simbolic, concentrat, in micro structurile ontologice ale Universului însuşi. Orice templu, în calitate de loc de întâlnire a Cerului cu Pământul, devine „centrul lumii”, osia cosmică. Punctul de joncţiune între Cer şi Pământ are funcţia unei Axis Mundi. Pentru a dura, a fi real, el trebuie să aibă ceea ce am putea numi „acoperire arhetipală”, fără de care forma lui ar fi excedentară în raport cu un fond carent: el trebuie să fie o imago mundi, un microcosmos „în piatră”. Astfel, fiecare construcţie reproduce cosmogonia: de aici ritualurile şi sacrificiile care aşează actul ziditor în legiurile arhetipale ale universului. Fundaţia are astfel fundament.
9. Hierofanii temporale
a) Eterogenitatea timpului. Eterogenitatea timpului este vizibilă în disocierea duratei profane a timpului fizic sau cotidian, de timpul sacru, timpul saturat cu semnificaţie sacră care i se opune. Orice timp poate fi convertit în timp sacru în măsura în care acceptă să fie deschis unei manifestări a „absolutului”. Ritualuri, acţiuni, sau chiar ritmurile cosmice pot primi o „sarcină” sacră în măsura în care fac breşe în durata profană. Orice moment/porţiune a intervalului temporal pot fi consacrate. Cronometria primitivă căreia i se reproşează erori de calcul astronomic dovedeşte de fapt autonomia simbolismului sacru în raport cu ritmurile cosmice, care operează o interpretare religioasă a fenomenelor lor esenţiale.
b) Fenomenologia prezentului etern. Când într-un ritual celebrăm timpul mitic al originilor, noi re-actualizăm acel timp plenar, auroral, al marilor instiuiri, deci încărcăm timpul nostru pauper cu sacralitate, cu densitate ontologică: timpul ritual este un timp hierofanic. Periodicitatea riturilor corespunde consecvent unui Prezent etern pe care îl reactualizează, îl readuc în prezenţă. Irupţia eternului prezent în durata profană are o fenomenologie repetitivă care sugerează tocmai infinitatea lui: fiecare reactualizare a originarului în secvenţa aritmetică şi punctuală a duratei profane nu are semnificaţia unei „comemorări” (care nu este decât un raport memorial profan la un trecut sacru) ci a unei „prezentificări”, raport actual sacramental la un prezent etern care a „spart” crusta timpului profan, l-a transparentizat la sacralitatea lui subiacentă. Eliade opune ideeii profane a „comemorării” ideea kierkegaardiană de „contemporaneitate” a „credincioşilor” cu eventimentele transistorice, ce se petrec aici, acum, aievea.
c) Regenerarea timpului. Mai ales sărbătorile legate de sfârşitul anului şi începutul noului an, manifestă o altă dimensiune fundamentală a consacrărilor temporale. Morfologia scenariilor rituale cuprinde acţiuni extrem de semnificative: purificări şi alungarea răului, stingerea şi reaprinderea torţelor, procesiuni mascate, lupte rituale între două cete adverse, saturnalii, „orgii”. Toate conduc către aceeaşi decisă voinţă de abolire a timpului profan scurs, epuizat şi uzat al vechiului an: negativul trebuie suprimat, de fiecare dată. Stingerea torţelor simbolizează reîntoarcerea cosmosului cel vechi în indistincţia formală a „nopţii cosmice” originare. Orgiile (abolirea diferenţelor sociale, transgresarea tuturor normelor) manifestă dorinţa de dizolvare universală a cosmosului, lichidarea tuturor articulaţiilor lui delimitate, pentru ca noul an să restaureze o nouă lume, cu un nou şi mai bogat timp, regenerat acum din haos.
1. hierofanii celeste
a) Transcendenţă, imutabilitate, suveranitate.
b) Pasivitate şi activism.
c) Hierogamia cosmică.
d) Muntele cosmic şi ascensiunea iniţiatică.
2. hierofanii solare
a) Fecunditatea.
b) Imortalitatea.
3. hierofanii lunare
a) Revelaţia selenară a temporalităţii
b) Prerogativele vitale ale Lunii.
c) Prerogativele destinale ale Lunii.
4. hierofanii acvatice
a) Substanţa universală a lumii
b) Sursa universală a vieţii
c) Purificarea şi regenerarea existenţei.
5. hierofanii telurice
a) Caracterul de temelie al Pământului.
b) Maternitatea chtoniană.
6. hierofanii vegetale
a) Simbolul inepuizabilei fertilităţi a Vieţii.
b) Arbore cosmic, arbore răstrunat, Pomul Vieţii.
7. hierofanii litice
a) Kratofanie.
b) Megaliţi funerari şi pietre fertilizante.
c) Meteoriţi şi pietre consacrate.
8. hierofanii spaţiale
a) Spaţializarea sacrului: ritulizare şi religie.
b) Consacrarea spaţiului şi arhitectura sacră.
9.hierofanii temporale
a) Eterogenitatea timpului. Consacrări.
b) Fenomenologia prezentului etern.
c) Regenerarea timpului.
SURSA http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10244
