Rudolf Steiner
MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE
GA 106
CONFERINŢA a IV-a
Leipzig, 5 septembrie 1908
Ieri am încheiat expunerea noastră cu prezentarea unui eveniment deosebit de important al vieţii interioare, al vieţii spirituale propriu-zise a omului. Am încercat să aducem în faţa sufletului nostru o impresie pe care o avea cel ce urma să fie iniţiat la începutul ultimei treimi a epocii culturale atlanteene. Am evocat modul în care în faţa sufletului candidatului la iniţiere se afla o formă umană ideală, care era o imagine-gând, asupra căreia trebuia să se concentreze în meditaiie şi cum aceasta umplea viaţa de reprezentare, viaţa afectivă şi viaţa de voinţă a candidatului atlantean la iniţiere. Această imagine-gând trebuia să devină din ce în ce mai mult model al omului viitor.
Acum trebuie să mai vedem o dată cum arăta de fapt această imagine-gând. Ea nu era întru totul asemănătoare omului actual. Dacă ne imaginăm un anumit fel de combinaţie între bărbat şi femeie, lăsând la o parte tot ce este inferior, dacă ne imaginăm un fel de siluetă dublă din care poate fi desprinsă cu claritate numai partea superioară a corpului, avem imaginea sensibil-suprasensibilă propriu-zisă care apărea atunci celui care medita. Aceasta acţiona cu atâta forţă încât cei ce urmau să fie iniţiaţi îşi făceau corpul exterior tot mai asemănător cu imaginea descrisă.
O circumstanţă foarte importantă este aceea că tocmai candidatul la iniţiere care medita avea în faţa sa o formă umană care i se opunea în interiorul său. Când el era pregătit să aibă în faţa sa această imagine vie, trebuia să-şi lămurească următoarele: În timp ce privesc această imagine eu mă transpun în starea primordială a evoluţiei Pământului, când Soarele, Pământul şi Luna încă nu erau separate. Pe atunci Pământul era alcătuit din atomul său primordial, dar pentru clarvăzător era vizibilă imaginea care mi se înfăţişează acum: Imaginea era prezentă încă din vremea originară a Pământului, când încă nu existau forme animale, vegetale şi minerale. Atunci Pământul era alcătuit numai din atomul uman, din oamenii retreziţi. În orice caz, primele structuri animale s-au format în timpul vechii Luni. Dar mai ştim şi că atunci când un sistem planetar dispare el intră în Pralaya, în care se dizolvă toate formele. Chiar dacă vechea Lună era deja populată cu forme animale, la ieşirea din Pralaya Pământul încă nu a avut imediat animale şi plante; acestea au apărut mai târziu. Abia după repetarea separării Soarelui animalele au apărut, treptat. În perioada sa primordială, Pământul era numai om.
CONTINUARE CONFERINTA 4 LA
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA106/GA106_CF04.html
CONFERINTA 5
Acest moment a existat, fără discuţie, când Pământul mai purta în sine Soarele, când el era încă străluminat şi iradiat, trimiţând lumina lui în spaţiul cosmic. Această lumină făcea însă posibil ca nu numai omul să trăiască împreună cu Pământul în acea structură primordială, ci ca în plinătatea luminii să trăiască şi toate celelalte fiinţe superioare, care nu primeau un corp fizic, dar care erau legate de evoluţia omului: îngeri, arhangheli, forţe primordiale. Dar nu numai acestea se aflau în lumină; în plinătatea luminii mai trăiau şi alte entităţi, de rang şi mai înalt: Puterile sau Exusiai sau Spiritele formei, Virtuţile sau Dynamis sau Spiritele mişcării, Domniile sau Kyriotetes sau Spiritele înţelepciunii şi acele spirite care se numesc Tronurile sau Spiritele voinţei şi, în sfârşit, în legătură mai puţin strânsă cu plinătatea luminii, Heruvimii şi Serafimii. Pământul era un corp cosmic populat de o întreagă ierarhie, de la entităţile cele mai joase până la cele mai sublime. Iar ceea ce radia ca lumină în spaţiu, lumina de care era străbătut corpul pământesc, nu era numai lumină, ci şi ceea ce mai târziu va fi misiunea Pământului: era forţa iubirii. Aceasta era cea mai importantă componentă a Pământului. Trebuie să ne reprezentăm, aşadar, că nu este radiată numai lumină, nu numai lumină fizică, ci că această lumină este însufleţită, spiritualizată cu forţa iubirii.
Pentru o mentalitate modernă acest lucru este greu de reprezentat. Există în prezent oameni care descriu Soarele ca şi cum ar fi o sferă gazoasă care radiază pur şi simplu lumină. Astăzi este dominantă o astfel de unică reprezentare pur materială despre Soare. Fac excepţie numai ocultiştii. Cine vede azi o descriere a Soarelui aşa cum este prezentată în scrierile de popularizare, în cărţi care formează hrana spirituală a nenumăraţi oameni, nu a făcut cunoştinţă cu esenţa Soarelui. Ceea ce este scris în aceste cărţi are, în ceea ce priveşte Soarele, tot atâta valoare ca şi atunci când cineva descrie, ca esenţă, ca fiinţă a omului, un cadavru. Cum cadavrul este omul însuşi, tot atât de adevărat este ceea ce în astrofizică este spus despre Soare.
La fel cum cel care descrie cadavrul lasă la o parte ce este mai important la om, tot astfel fizicianul care descrie în prezent Soarele nu prezintă fiinţa sa atunci când crede că a găsit cu ajutorul analizei spectrale componentele interioare ale Soarelui; ceea ce este descris nu reprezintă decât corpul exterior al Soarelui. Fiecare rază solară radiază asupra tuturor fiinţelor terestre forţa unor entităţi superioare care populează Soarele, şi cu lumina razei solare pluteşte spre noi forţa iubirii, aceeaşi forţă care aici, pe Pământ, trece de la om la om, de la inimă la inimă. Soarele nu poate trimite niciodată pe Pământ numai lumină fizică; sentimentul de iubire cel mai fierbinte şi pasional este prezent în mod invizibil şi în lumina solară. Prin aceasta se revarsă spre Pământ forţele Tronurilor, ale Serafinilor, a1e Heruvimilor şi ale întregii ierarhii a entităţilor superioare care sălăşluiesc în Soare şi care nu au nevoie de vreun alt trup decât lumina. Însă pentru că tot ceea ce în prezent se află în Soare mai era legat atunci de Pământ, şi toate fiinţele superioare erau legate de Pământ. Chiar şi în prezent ele sunt legate de evoluţia Pământului.
Trebuie să gândim că omul, care era pe treapta cea mai de jos a fiinţelor superioare, era atunci deja în germene, ca noul copil al Pământului, purtat şi îngrijit de aceste fiinţe de rang înalt, trăind în sânul acestei lumi de fiinţe divine. Omul care exista în acea vreme avea, pentru că trăia încă în sânul acestor entităţi, un corp mult mai subtil. În această privinţă, conştienţei clarvăzătoare i se arată că ar fi fost alcătuit dintr-o formă de abur, un corp alcătuit din aer sau din gaz, străbătut de radiaţii. Să ne imaginăm un nor cu formă foarte regulată, ca o formaţiune în formă de cupă ce se lărgeşte la partea superioară, şi că această cupă este încinsă la roşu şi este străluminată de lumina interioară şi vom avea omul acelei perioade care începe să aibă, în această etapă de evoluţie a Pământului, o conştienţă crepusculară aşa cum o are, în prezent, lumea vegetală. Oamenii nu erau ca plantele, în sensul actual; ei erau mase de nori străluminate şi străbătute de căldură în formă de cupă, fără limite fixe şi neseparate prin demarcaţii stabile de masa totală a Pământului.
Aceasta a fost odată forma omului, o formă, care reprezenta un corp fizic de lumină, depinzând încă de forţele luminii. Din această cauză, datorită fineţii corpului, în el se puteau afunda nu numai un corp eteric şi unul astral, nu numai Eul, în primele lui începuturi, ci şi entităţile spirituale superioare care erau legate de Pământ. Atunci omul era încă, pentru a spune astfel, înrădăcinat în fiinţele divin-spirituale şi acestea erau în fiinţa lui. În adevăr, nu este uşor să descrii splendoarea Pământului de atunci şi să dai o reprezentare a acelei vremi. Trebuie să ne reprezentăm Pământul ca pe o sferă străluminată, înconjurată de nori purtători de lumină, dând naştere unor splendide fenomene luminoase şi unor minunate jocuri de culori. Dacă ai fi putut întinde o mână simţitoare ai fi perceput fenomene calorice, tălăuzind în sus şi în jos prin masele incandescente, străluminate, fiinţele omeneşti actuale învăluite şi înconjurate de toate entităţile spirituale într-o continuă agitaţie, trimiţând spre afară lumină strălucitoare! În afară Cosmosul pământesc, în marea sa diversitate, în interior omul înconjurat de lumină radiantă în legătură cu entităţile divin-spirituale, pornind de la ele şi transmiţând curenţi de lumină în sfera exterioară de lumină. Omul era legat ca printr-un cordon ombilical ce porneşte din divinitate de acest întreg, de pântecele de lumină, de sânul cosmic al Pământului nostru. Era un sân cosmic cel în care trăia pe atunci planta de lumină, omul care se simţea una cu mantaua de lumină a Pământului. Astfel, omul era, în această formă de plantă de abur, prins de cordonul ombilical al mamei-Pământ, era purtat şi îngrijit de întreg Pământul-mamă. Aşa cum, într-un sens mai grosolan, astăzi copilul este purtat şi îngrijit în corpul mamei ca embrion, atunci era purtat şi îngrijit germenul om. Aşa trăia omul în timpul de început al Pământului.
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA106/GA106_CF05.html
CITITI SI DESPRE ISIS SI OSIRIS http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA106/GA106_CF07.html
