O SPIRITUALITATE EVOLUATĂ, UNANIM RECUNOSCUTĂ
Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geţi, Herodot, supranumit “părintele Istoriei”, arăta: “ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Istorii IV, 93). Într-un decret dat de cetatea grecească Dionysopolis, Burebista era numit “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”. Dar, după cum vom putea constata din cele ce urmează, elogiile se refereau şi la spiritualitatea lor avansată.
Mircea Eliade arată: “Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii localizau în Tracia sau în Frigia originea mişcării dionysiace şi o mare parte a mitologiei despre Orfeu (Istoria credinţelor religioase, Ed. Şiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986, vol.II, p.168).
Marija Gimbutas, cunoscut etnograf şi istoric contemporan, consemnează: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n…A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană…A fost o perioadă de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii… Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre” (Civilizaţie şi cultură, Ed.Meridiane, Bucureşti 1989).
ZALMOXIS
Mircea Eliade constatase cu amărăciune: “Creaţiile religioase ale tracilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepţia câtorva informaţii preţioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informaţiile privind religiile tracă şi traco-getă sunt puţin numeroase şi aproximative”. Marele istoric dezvăluie unul din motive: “Ca şi celţii, sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii” (Istoria…, p.168).
Astfel, după mărturia lui Caius Iulius Caesar (contemporan cu Burebista şi Deceneu), aceştia “nu permiteau consemnarea în scris a învăţăturii lor, deşi în celelalte treburi, de ordin public şi privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc” (apud O.Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1984, vol.I, p.807). O altă explicaţie o constituie pierderea stranie a presupusei cărţi a împăratului Traian despre războaiele dacice şi a cărţii lui Criton, medicul acestuia, ca şi dispariţia altor surse preţioase.
Vom vedea că informaţiile ce ne-au parvenit erau nu numai sărace, dar şi confuze, uneori de-a dreptul contradictorii.
În ce-l priveşte pe Zalmoxis (Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Apuleius, Iordanes, Porphirios, etc.) ori Zamolxis (Strabon, Lukian din Samosata, Diogenes Laertios, Herodian, Suidas, Origenes), el a fost considerat de diferiţi autori: personaj istoric îndeplinind rolul de filosof (Iordanes), sacerdot (Strabon), legislator (Diodor), reformator religios, cultural şi politic (Herodot, Diodor, Iordanes, Origenes), medic (Platon) sau erou civilizator (Herodot, Strabon), poate mesianic, profet (Strabon), rege (Platon, Iordanes), semizeu ori daimon (Herodot), zeu suprem sau chiar unic.
După informaţiile primite de Herodot de la grecii din Hellespont şi Marea Neagră, “acest Zalmoxis, fiind om (ca toţi oamenii), ar fi trăit în robie la Samos, ca sclav al lui Pythagoras”, lucru de care marele istoric se îndoia: “Socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zalmoxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost într-adevăr vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine” (Istorii IV, 95-96; trad.Adelina Piatkovski şi Felicia Vanţ-Ştef). Istoricul arată că geţii “numesc aceeaşi fiinţă divină (daimon) Gebeleizis” (IV, 94).
Eliade respinge identificarea celor două zeităţi ( Istoria…, p.172), iar Kernbach presupune o contopire a lor, într-un lent proces de sincretism (Dicţionar de mitologie generală, Ed.Albatros, Bucureşti 1995, p.387). Mnaseas din Patara, elev al lui Eratosthene, îl considera identic lui Kronos, iar Diodor îl plasa alături de mari reformatori religioşi ca Zarathustra şi Moise (apud Drâmba, p.801). Eliade face precizarea: “Kronos era stăpân în Insulele Fericiţilor unde sunt admişi numai oamenii pioşi” (De la Zalmoxis…, p.58). Kronos fusese identificat de romani cu bătrânul Saturn, considerându-se că în timpul vârstei de aur (aurea aetas), sub domnia păcii şi a fericirii obşteşti, acesta va trăi la suprafaţa pământului. Saturnus Rex era Pater Deorum, Tatăl zeilor.
De la Homer (Iliada XIII, 301 sq.) la Vergiliu (Eneida III, 357), tradiţia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului (Marte la romani), ce ar putea reprezenta astfel, principala zeitate. Eliade emite ipoteza că la origine, Ares fusese un zeu al cerului, devenit zeu al furtunii şi al războiului, sugerând implicit posibila identificare cu Zalmoxis (Istoria…, p.169; De la Zalmoxis…, p.64-65). După Hadrian Dacicoviciu “se presupune că însuşi numele Ares ar fi de origine traco-dacică” (apud Drâmba, p.802). Herodot (Istorii V, 7) arătase că alături de Ares, tracii îi adorau pe Artemis şi Dionysos, acesta din urmă fiind fiul divin al zeului Cerului şi al zeiţei Pământului (vezi mai jos “Cultul Marii Zeiţe”). Dionysos era pus în relaţie directă cu Zalmoxis (Eliade, Istoria…, p.175). “A.B.Cook conchide că Zalmoxis era apelativul trac al lui Zeus nou-născut” (apud De la Zalmoxis…, p.59, nota 70).
În epoca următoare cuceririi romane, pantheonului autohton i s-au adăugat, pe lângă divinităţi romane, şi unele răsăritene. Kernbach (p.391) a arătat că “abundenţa de zei orientali absorbiţi a răspuns, fără îndoială, unei nevoi de religie a misterelor, ceea ce sistemul religios roman nu putea oferi; religia zalmoxiană oferise această ispită, aşa cum intelectualii din Roma imperială se interesau îndeaproape de cultul zeiţei hellenice Demeter şi, implicit, de Misterele Eleusine” (v.mai jos).
O serie de autori susţin ipoteza unui monoteism daco-get (Vasile Pârvan, Jean Coman, R.Pettazzoni, E.Rohde) în baza afirmaţiei lui Herodot: “ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor” (Istorii IV, 94; trad. Legrand). În altă variantă de traducere (Adelina Piatkovski şi Felicia Vanţ-Ştef): “ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor”.
În fine, Strabon arătase că “zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare” (apud V.Lovinescu, Dacia…, p.35). Monoteismul, asociat acestei concepţii, furnizează dovada unui nivel spiritual deosebit de elevat (exemplul lui Yahweh în Vechiului Testament). Lovinescu vedea în asta reflectarea unei Tradiţii Primordiale, făcând analogia cu Brahma Nirguna; el considera că Zalmoxis nu era decât numele reprezentantului acestui Zeu nemărginit (ibid., p.36).
Din dialogul ce a avut loc între Socrate şi un medic trac al lui Zalmoxis (Platon, Charmides, 157 d-e; v. mai jos), s-a apreciat că întâlnirea celor doi ar fi avut loc la Potideia (colonie corintiană din Tracia) între anii 432-429, deci în perioada războiului peloponeziac. Alte repere situează cultul lui Zalmoxis în intervalul 514-339. Numele zeului începe a fi citat în sec.al V-lea. În altă ipoteză (Stelian Stoica), rădăcinile cultului acestuia ar data din sec.IX-VII (apud Kernbach, p.686-687).
CULTUL MARII ZEIŢE (MAMA DIVINĂ)
Cultul pentru Marea Zeiţă sau Mama Divină era nelipsit din religia popoarelor antice şi daco-geţii nu făceau excepţie. Prin aşa-numita interpretatio graeca, sursele ce menţionează zeităţile feminine le-au atribuit numele similare greceşti. Eliade le indică pe cele importante, în primul rând pe “Artemis…zeitate chtoniană analogă zeiţelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys)” (Herodot, IV, 33).
Putem identifica, de asemenea, o treime sacră alcătuită din zeul cerului (furtunii), Terra Mater (Mama Pământ) şi fiul lor, Dyonisos (cu numele trac de Sabos ori Sabazios) (Istoria…, p.169). A.Bodor (Dacia, N.S. VII, 1963, p.211-239) presupune cultul cuplului Liber-Libera a fi de origine dacică (De la Zalmoxis…, p.80, nota 134).
Bendis, ocrotitoarea femeilor, personifica Luna şi corespundea nu numai lui Demeter, dar şi Dianei romane (Diana sancta, potentissima). A.Fol şi I.Marazov arată că Bendis era “cea mai răspândită personificare tracă a Mamei Zeilor”. Imaginea ei apare în mai multe reprezentări plastice (O.Drâmba, p.803). În schimb, după Paul Mac Kendrick, “dacii nu şi-au conceput antropomorf zeiţele” (Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti 1978, p.152). Cu toate acestea, corespondenţa purtată de regii daci cu împăraţii romani atestă că dacii iubeau în general simbolurile (apud Kernbach, p.389).
În perioada daco-romană, li se adaugă Minerva, Iuno, Ceres, Proserpina, Libera, Kybele, Isis, chiar şi varianta locală a Dianei Mellifica, acestea fiind manifestări ale Zeiţei, ale Mamei Divine (Kernbach, p.390-391).
Legenda lui Hermip (transmisă de Diogenes Laertios VIII, 41, Tertullian, De anima 28 şi scoliastul Electrei, v.62), despre Pythagoras, al cărui nume este indisolubil legat de al lui Zalmoxis, l-a făcut pe Eliade să evoce o raţionalizare a Marii Mame. La Metapont, oraş în care se credea că a murit Pythagoras, casa sa a fost transformată într-un sanctuar al Demetrei (De la Zalmoxis, p.41-42).
Diodor din Sicilia consemnase: “Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia” (Biblioteca istorica I, XCIV.2). Rezultă de aici că Zalmoxis ar fi fost doar legiuitorul aflat în relaţie cu divinitatea protectoare feminină (Kernbach, p.685), punând în evidenţă preeminenţa Zeiţei.
Suidas a menţionat că numele de Zamolxis aparţinea unei zeiţe !!! (apud Kernbach, p.685). Mircea Eliade arăta că “după Suidas, Hera ar fi varianta greacă a lui Zalmoxis” (De la Zalmoxis…, p.57; subl.ns.). Deşi faptul poate părea surprinzător, nu trebuie să pierdem din vedere că mulţi exegeţi considerau numele Zamolxis provenit de la cel al unei zeiţe: Mama Pământ, reprezentată fie de Semele (“zeiţa Pământului”, mama lui Dionysos), fie de zeiţa chtoniană tracă de prim rang Zemelo, derivând de la cuvântul slav “zemle” – “pământ”. Eliade, referindu-se la părerea lui I.I. Russu (Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, Cluj, 1947, p.93), consemna: “Pentru savantul tracolog, valoarea semantică a temei zamol- este “pământ” şi “puterea pământului”" (De la Zalmoxis…, p.60). Ori, este bine cunoscut nu numai că Pământul este Zeitatea feminină prin excelenţă, dar la fel este şi Puterea (Shakti, în sanskrită), după cum se observă şi din exemplul Diana sancta potentissima, menţionată mai sus). De altfel, chiar funcţiile lui Zalmoxis îndreptăţeau interpretarea amintită: “izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi de rodul ogoarelor” (O.Drâmba, p.803). Iar Russu (loc cit.) nu ezită să-l asocieze “sânului matern în care se reîntorc oamenii” (apud De la Zalmoxis…, p.60). După cum a arătat Eliade, cultul Zeiţei “a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (=San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc” (ibid., p.79).
Lovinescu semnalează un caz analog: “Există, de asemenea, şi o divinitate colectivă dacică, numită Dacia felix asimilată cu Gaia. Această asimilare a divinităţii colective locale cu marele Principiu feminin era cu totul obişnuită în antichitate. În legendele româneşti, Dacia e numită Dochia, Deciana, Baba Gaia” (Dacia…, p.34).
DECENEU
Dekaineos (gr.) sau Decaeneus (lat.) uneori ortografiat Dicineus, a fost cel mai celebru sacerdot daco-get, zeificat ulterior, care a trăit în vremea lui Burebista.
Burebista l-a asociat la domnie, acordându-i “o putere aproape regală” (Iordanes, Getica XI, 67). După moartea celui dintâi, Deceneu succede ca rege. Prin urmare, marele preot era fie asociat al puterii regale, fie un posibil succesor al regelui, fie “rege şi preot” în acelaşi timp, cum se intitula unul din predecesorii lui Decebal (O.Drâmba, p.792-793). Eliade se referă la marele preot Comosicus (De la Zalmoxis…, p.57).
Deceneu a îndeplinit rolul unui erou civilizator. După Strabon, el dobândise cunoştinţe în Egipt (Geografia VII, 3.11), lucru confirmat şi de Iordanes care susţinea că el i-a iniţiat pe geto-daci nu numai în filosofie, etică, logică, dar şi în fizică şi astronomie (Getica XI, 69-70). Platon elogiase, la rândul său, cunoştinţele filosofice, astronomice şi medicale ale lui Zalmoxis şi ale sacerdoţilor daci.
“După Iordanes (XI, 67-68) Dicineus devine colaboratorul regelui Boruista când Sylla domnea peste romani, adică în jurul anului 80 î.e.n. şi această indicaţie pare corectă” (De la Zalmoxis…, p.76). Eliade apreciază că “învăţătura enciclopedică a lui Deceneu” indică “înflorirea culturală a dacilor în urma unificării realizate de Burebista şi apogeul ei în timpul domniei lui Decebal” (p.77).
“Pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare” (Getica XI, 71). În centrul religios de la Sarmizegetusa şi împrejurimi, la Grădiştea Muncelului, s-au găsit până acum resturile a zece sanctuare (O.Drâmba, p.806).
Dar, cum vom vedea, Deceneu a fost, mai presus de orice, un autentic iniţiat.
O INIŢIERE AUTENTICĂ
Istoricii, şi mai ales arheologii admit ca “incontestabil că religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate” (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p.539).
Anticii remarcaseră asemănarea dintre cultul iniţiatic existent la daco-geţi şi cultele Misteriilor greceşti: cele de la Eleusis, cele dionisiace, etc. “Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi misterică” (O.Drâmba, p.802). În consemnările lui Herodot, Mircea Eliade “ghiceşte caracterul misteric al cultului” (Istoria…, p.174), explicând acest fapt prin aceea că “discreţia sa ŕ propos de Mistere este bine cunoscută”(loc.cit.).
Contrar părerii că Zalmoxis fusese iniţiat de pitagoreici, situaţia se prezenta invers, căci grecul Hermippus Callimachius arăta textual că Pythagoras era “thrakôn dôxas mimoumenos” (“discipol al înţelepciunii trace”), cu atât mai mult cu cât Herodot admisese anterioritatea lui Zalmoxis faţă de marele matematician şi filosof (Dacia…, p. 36).
După cum scria Herodot, geţii “se cred nemuritori” (Istorii IV, 83). Eliade arată însă că “verbul “áthanatizein” (cf.V, 4) nu înseamnă a se crede nemuritor”, ci “a se face nemuritor”. Această “imortalizare” se dobândeşte prin intermediul unei iniţieri” (Istoria…, p.174). Mai departe se menţionează că dintre elementele cele mai caracteristice ale cultului “”imortalizarea” sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică…îl apropie pe Zalmoxis de Mistere” şi că “în acest sens, poate fi comparat cu Dionysos al misterelor dionysiace” (ibid., p.175 şi nota 90).
“Această post-existenţă fericită nu era deloc generală, ci se obţinea prin intermediul unei iniţieri…Hellanikos, care era mai vârstnic decât Herodot, dar care urmează povestirea sa, descriind ritul lui Zalmoxis îl numeşte pe bună dreptate “teletai” subliniindu-i caracterul iniţiatic” (De la Zalmoxis …, p.47). “În Charmides, dialog scris probabil cu vreo treizeci de ani după Herodot, Socrate vorbeşte de un medic trac pe care-l întâlnise, “unul din acei doctori ai regelui trac Zalmoxis despre care se zice că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor” (136 d)” (ibid., p.46). Pe bună dreptate sublinia Eliade că, la fel cu iniţiaţii Misterelor eleusine sau orficii, pentru geţi,”numai “sufletul”, principiul spiritual, îl întâlneşte pe Zalmoxis” (ibid., p.49).
Pornind de la analogia cu Kronos-Saturn unii exegeţi au interpretat numele lui Zalmoxis prin Zeul-Moş (N.Densusianu, R.Vulcănescu, apud Kernbach, p.685; Dacia…, p.36). După opinia noastră, sufixul este analog cu sanskritul Moksha, având semnificaţia de nemurire prin eliberarea din ciclul nesfârşit al reîncarnărilor. Zalmoxis este deci Zeul Mokshei, zeul care conferă nemurirea.
“Hippolit (Philosophumena II, 25) comunică o legendă conform căreia Zalmoxis ar fi propagat o doctrină pythagoreică printre celţi… Anumiţi autori moderni au apropiat druidismul de confreriile trace şi geto-dace. Mai ales importanţa marelui preot, credinţa în nemurire şi ştiinţa sacră, de tip iniţiatic, ale druizilor evocă paralelisme cu dacii. De altfel trebuie luate în considerare anumite influenţe celtice, pentru că celţii au locuit câtva timp în regiunile occidentale ale Daciei” (De la Zamolxis…, p.75-76).
În cele ce urmează vom arăta că la geto-daci se regăseau elemente certe dovedind o iniţiere autentică cum ar fi asceza şi experienţa extatică. Cât despre simbolismul energiei spirituale Kundalini, care atestă neîndoielnic atingerea unui nivel elevat al spiritualităţii, el va fi prezentat într-un capitol aparte.
“Strabon (Geografia VII, 3.3) reproduce, după Posidonius, că misienii se abţineau să mănânce carne, mulţumindu-se cu miere, lapte, brânză, şi că din această cauză ei se numesc “cei ce se tem de Zeu” (theosebeis)…Strabon adaugă că, la traci, există solitari mistici cunoscuţi sub numele de ktistai care trăiesc fără femei, se consacră zeilor şi vieţuiesc “eliberaţi de orice teamă”" (loc. cit.) (apud Eliade, Istoria…, p.171 şi nota 79; vezi şi De la Zalmoxis…, p.56-57,74). Strabon mai arată că în vremea lui Deceneu “practica pitagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis”. “La daci, după o informaţie a lui Flavius Josephus (Antichităţi iudaice XVIII, 2), aceşti asceţi şi contemplativi se numeau pleistoi, cuvânt pe care Scaliger l-a propus să fie citit polistai” (De la Zalmoxis…, p.71,74).
Circumambulaţia în jurul locurilor sacre sau dansul circular se întâlnesc în multe manifestări spirituale. Sunetele puternice erau folosite pentru a alunga demonii. După cum preciza Eliade, cultul lui Sabos (Sabazios), echivalentul trac al lui Dionysos, includea, pe fondul unor “zgomote de lovire în cazane de bronz, chimvale, fluiere”, dansul circular, aprig, însoţit de strigăte de bucurie (Istoria…, p.169-170).
“Ca toţi tracii, geţii cunoşteau şi ei extazul” arată Mircea Eliade (De la Zalmoxis…, p.56). “Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unio mystica cu divinitatea…Credinţele arhaice, într-o supravieţuire vagă şi aproximativă a sufletului, au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză, sau la diverse concepţii despre nemurirea sufletului. Probabil că experienţele extatice care au croit drum unor astfel de concepţii nu erau întotdeauna de tip “dionysiac”, adică orgiastic. Extazul putea fi provocat şi … prin rugăciune” (Istoria…, p.170-171). După Eliade, experienţa extatică era corelată, la triburile trace, cu “credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat”. În cadrul manifestărilor extatice el menţiona “oracolul lui “Dionysos”; templul se afla pe un munte înalt şi profetesa prezicea viitorul în “extaz”, ca şi Pythia de la Delfi” (loc cit.). Strabon (Geografia VII, 67) îl citează pe Zalmoxis alături de Amphiaraos, Trophonius, Orfeu şi Musaios, care erau renumiţi prin experienţele lor extatice. Iar Pythagoras, cu care era comparat Zalmoxis, fusese pus în legătură cu Aristeas, Abaris, Epimenide, Phormion, Empedocle. “Legendele lui Pythagoras fac aluzie la raporturile sale cu zeii şi spiritele”. Aristeas, eroul unei călătorii (menţionate anterior) în ţara hiperboreilor, la nordul Mării Negre, trecuse de la moarte la înviere. Epimenide “postise şi deprinsese extazele prelungite”, devenind “stăpân al unei “înţelepciuni entuziaste”, adică al unei anumite tehnici extatice”. Phormion “a fost vindecat de o rană în urma unei călătorii extatice într-o regiune ciudată, aparţinând unei “geografii mitice”"; ca şi “Leonymos ajunge în “Insula Albă” – mai târziu localizată în Marea Neagră” (apud M.Eliade, De la Zalmoxis…, p.49-50, 52-54). Semnificaţia “Insulei Albe” (Leuke) identificată cu Insula Şerpilor din dreptul gurilor Dunării, va face obiectul unei analize ulterioare. Polyaenus (Stratagemata VII, 22) îl menţionează pe Kosingas, rege al triburilor trace Kebrenoi şi Sykaiboai, care era în acelaşi timp mare preot al Herei (v.mai sus “Cultul Marii Zeiţe”). Când supuşii săi deveneau recalcitranţi, Kosingas îi ameninţa că se urcă la cer pe o scară de lemn, pentru a se plânge de purtarea lor. Simbolismul scării este atestat şi în alte religii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei (M.Eliade, Le chamanisme, p.378 sq.). Eliade adaugă: “Ceea ce este sigur, e că în episodul foarte raţionalizat de Polyaenus, se descifrează un vechi rit trac de ascensiune extatică la Cer” (De la Zalmoxis…, p.57). Toate cele arătate l-au făcut pe marele istoric al religiilor să conchidă: “Este ceva adevărat în clişeele atât de populare în Grecia după Herodot, care-l plasau pe Zalmoxis alături de Pythagoras, Orfeu, Musaios şi mai târziu de Zoroastru, de “înţelepţii egipteni” sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienţe extatice şi capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc şi supravieţuirea lui” (ibid., p.58).
Eliade a combătut – cu argumente asupra cărora nu are rost să insistăm – teoria că Zalmoxis ar fi fost un zeu al morţii, precizând: “Zeii şi zeiţele morţii domnesc peste o mulţime de morţi, în timp ce divinităţile Misterelor admit pe lângă ele numai iniţiaţi. Pe deasupra este vorba de două geografii escatologice diferite: tărâmurile strălucitoare care îi aşteaptă pe iniţiaţii în Mistere nu se confundă cu Infernurile subterane în care se adună morţii” (op.cit., p.61).
Nu putem încheia acest capitol fără a menţiona împrejurarea ce-l desemnează pe Deceneu a fi fost unul din marii iniţiaţi ai antichităţii.
“Boirebistas…şi l-a luat ca ajutor pe Dekaineos, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo multe semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă, de la un timp, era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile şi să trăiască fără vin” (Strabon, Geografia VII, 3.11).
Deşi savanţii i-au ignorat profunda semnificaţie, faptul în sine este extraordinar şi credem că importanţa sa nu poate fi îndeajuns apreciată. Căci interdicţia dată de Deceneu echivalează cu o revoluţie în concepţia religioasă, dovedind că marele preot era un adevărat iluminat, o autentică personalitate, care atinsese un nivel spiritual excepţional. Gândirea lui Lovinescu se dovedeşte încă odată falsă şi sterilă (Interpretarea…, p.134, nota de subsol şi p.135). Mai întâi, viţei de vie îi atribuie, în mod eronat, trăsături pozitive: “Viţa de vie reprezintă în acest context o expresie materializată a originii şi a caracterului de veşnicie a vieţii spiritului uman, cu atât mai mult că unul din simbolurile energiilor “esenţă” este vinul” (!). Apoi, îşi pune retoric “întrebarea ce semnificaţie a avut smulgerea viţei de vie de Burebista şi Deceneu?”, rămasă fără răspuns.
Să ne reamintim că în Biblie, opreliştea de a consuma vin era o poruncă divină. Astfel, Dumnezeu le-a cerut preoţilor (Aaron şi fiii săi), sub ameninţarea pedepsei cu moartea: “Tu şi fiii tăi împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare” (Levitic 10.9). “Nici un preot nu va bea vin” (Ezechiel 44.21). Cei care i se consacrau, “făcând juruinţa de nazireat, ca să se închine Domnului, să se ferească de vin şi de băutură ameţitoare”, ba chiar şi de must, struguri proaspeţi ori uscaţi (Numeri 6.2-3; vezi şi Amos 2.12). Îngerul Domnului i-a spus mamei care-l purta în pântece pe Samson, destinat nazireatului (închinării): “să nu bei nici vin, nici băutură tare” (Judecători 13.4, 14). Tema se regăseşte în Proverbe 23.29-31; Isaia 5.11, 22; 28.7; Osea 4.11. În Noul Testament arhanghelul Gavril îi vesteşte lui Zaharia că Ioan “nu va bea vin, nici băutură ameţitoare (sicheră)”) (Luca 1.15; vezi şi 7.33).
Incompatibilitatea consumului de băuturi cu spiritualitatea nu fusese denunţată doar de Dumnezeul biblic. Krishna interzisese locuitorilor din Dwaraka să bea vin. Încălcând porunca, foarte mulţi şi-au găsit aici moartea, între care şi fiul său, Pradyumna. În Grecia antică, negativitatea bacchantelor s-a manifestat împotriva divinităţii, atunci când l-au sfârtecat pe Orfeu, aruncându-i capul tăiat în Hebros.
Comparând cu cele poruncite de Yahweh numai slujitorilor săi, cât de extraordinar ne apare acum faptul că Deceneu a impus interdicţia de a bea vin unui popor întreg ! Şi asta, după ce, timp de secole, consumul de vin constituise un obicei general!
http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=58
