BASME SI MITOLOGIA ROMANEASCA

Istoricul Anonim scrie “

În perioada 2.700-1.700 î. H., în spaţiul carpato-danubian are loc etnogeneza popoarelor vest-europene, care şi-au tras rădăcinile din populaţia autohtonă. Această populaţie autohtonă a rămas cunoscută în miturile scriitorilor antici sub numele de pelasgi, având ca cei mai veritabili urmaşi în Occident pe bascii de astăzi, în Spania, unde a fost creată cetatea pelasgă Uxama. Miturile elene îi considerau pe aceşti pelasgi ca fiind „dioi” (divini) şi „primii locuitori ai pământului”.

Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune că pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene. Erau veniţi din nordul Dunării. Felix Colson afirmă că: „toţi dacii erau pelasgi”. În plus, numele Ion, care era părintele eponim al pelasgilor se regăseşte numai la daco-români şi la basci.
Crearea Imperiului Pelasg a avut loc după glaciaţiunea Wurm, N. Densuşeanu afirmând că pe la anul 6.000 î. H. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea Munţilor Carpaţi, probabil cu precădere în Ardeal şi avea o vastă întindere: Europa, Nordul Africii şi o parte din Asia.
Pelasgii sunt descrişi în lucrările a numeroşi autori antici, dintre care amintim pe Homer, Herodot, Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pentru toţi aceşti autori pelasgii erau un popor ales, descendenţi din vechii atlanţi, care aveau preocupări şi purtări înalte, regii lor fiind consideraţi zei.
Pelasgii au migrat din aceste zone foarte bogate şi propice dezvoltării şi sporului demografic, populând Europa, ajungând în Nordul Africii, în Asia Mică şi chiar în India, prin Rama.
Vasile Lovinescu redă o mărturie de o valoare excepţională în această direcţie: un domn educat din perioada interbelică, dorind să convingă un ţăran bătrân că svastica este un semn străin, importat din afară (se ştie că nemţii l-au preluat în propoganda lor de la hinduşi), a primit replica următoare: Ba nu, e de aici, îl avem de pe vremea uriaşilor. În textele grecilor antici se vorbeşte despre titani sau uriaşi care trăiau în Ţara Zeilor (identificată cu ţinutul carpato-dunăran) şi, mai mult, cercetătorii au descoperit în zilele noastre schelete de oameni care măsurau între 2 şi 4 metri. Acest mister nu a fost elucidat pâna acum şi bineînţeles că nu a fost dat publicităţii.
Nu intrăm acum în amănunte pentru a dovedi contrariul a ceea ce afirmă istoricii oficiali (care ne „învaţă” că suntem în primul rând urmaşii romanilor, ca ne datorăm lor limba şi civilizaţia actuală) pentru că ne-am extinde prea mult, dar există în această direcţie dovezi, şi chiar numeroase.
Pelasgii aveau o limbă comună, unică, o limbă prelatină, aşa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la venirea lor în europa, că pelasgii vorbeau o limbă barbară, diferită de a lor. Quintilian aminteşte că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. După unii autori, limba barbară avea carcterul unei limbi latine vulgare sau rustice. Romanii înşişi erau etichetaţi de către greci ca vorbitori de limbă barbară. Poetul Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atît de apropiată de latina literară şi a afirmat că el însuşi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu putem crede că „dacii cei mândri şi nemuritori” s-au servit de latina împăratului.
Dar, cel mai important argument este acela că romanii nu au reuşit să-i romanizeze pe daci în 165 de ani, la fel cum nu au reuşit să-i romanizeze nici pe greci în 600 de ani, pe egipteni în 400, pe evrei în 300, pe maltezi în 1000 de ani şi cum nu au reuşit să creeze o limbă unitară nici chiar în Italia, unde se vorbesc 1500 de dialecte. Toate limbile cu caracter latin rezultă din originea lor veche pelasgă şi nu din romanizare.
Nicolae Densuşianu remarcă faptul că majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europă au împrumutat în religa lor panteonul pelasgic, pe care l-au găsit la vechii locuitori. Cea mai arhaică religie, dar poate şi cea mai înaltă şi profundă de până acum, o reprezintă adorarea Cerului şi a Pământului. Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pământul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari înălţimi muntoase şi pe teritoriul Daciei ne stau mărturie monumentele megalitice din Carpaţii Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era considerată în epoca clasică a Greciei ca fiind barbară. Herodot ne spune că grecii au primit numele divinităţilor, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, de la pelasgi. La romani, Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau Cerus Manus (Magnus), expresie identică cu Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa Theogonia.
Dar cine este Uranus? Textele vechi ni-l prezintă ca pe primul monarh al marelui Imperiu Pelasg, cel dintâi om care a guvernat lumea. Acesta nu era un om obişnuit, ci unul cu deosebite calităţi şi înzestrări divine, merite pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a învăţat pe oameni să construiască colibe din lut. După Hesiod, Uranus era fiul Geei sau, după alte tradiţii al Istrului. Denumirea sa înseamnă Munteanul, cel de la munte. Acest munte nu era altul decât lanţul Carpatic.
După încetarea din viaţă a lui Uranus, domnia marelui Imperiu Pelasg va trece la fiul său, Saturn. Acesta este de asemenea unul dintre cei mai mari regi ai ginţii pelasge. Astfel în cadrul ritualurilor, care erau aceleaşi, numele lui Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia lui Saturn, omenirea face un progres enorm pe calea civilizaţiei. Saturn este acela, după cum spun tradiţiile vechi, care i-a determinat pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, îi adună în societate, le dă legi şi i-a învăţat agricultura. El este începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de abundenţă, când pe pământ dominau justiţia şi buna-credinţă.
Cultul lui Saturn era răspândit în special în nordul Istrului şi în nordul Italiei. Saturn era la geţi acelaşi cu Zamolxis. După cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-vestică era considerată ca imperiul religiei lui Saturn.
Nicolae Densuşeanu consideră Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legătură a omului cu Cerul. El afirmă că munţii Carpaţi era muntele cel sfânt al pelasgilor, muntele Olimp din mitologia greacă, sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman şi Omul nu sunt altceva decât Cerus Manus al romanilor şi Saturn, numit şi Omul. De altfel, pentru antici, ţinutul zeilor era zona hiperboreeană, la nord de Istru.
După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: “x nthon epeigen…es Istron elaLnon” (Olymp VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era creştină, Apollonius din Rhodos arătase în Argonautica că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: “Singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Tanais (Donul) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (Carpaţi).
Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: “Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului” (Geografia XI,6.2).
Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: “soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele Polului getic”: “Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli” (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeşte triumful lui Domiţian asupra dacilor: “hyperboreus triumphus” (Epistulae VIII, 78), comentând: “De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor” (Epistulae VIII, 50).
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de “regiunile udate de Don şi Dunăre…pe care antichitatea le numea hiperboreene”: Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geţi, Herodot, supranumit “părintele Istoriei”, arăta: “ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Istorii IV, 93).
Revenind, Zeus era de asemenea la loc de frunte printre regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui Saturn.
După Saturn, odată cu domnia lui Typhon, marele imperiu începe să decadă şi să se destrame.
Hermes se spune că a domnit în acea perioadă de început al declinului, având ca centru cultural, politic şi spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În Dacia Hermes a rămas ca Armis sau Sarmis, la sciţi Armes, la egipteni Thot şi la fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza după unele opinii este reşedinţa lui Hermes. După Herodot, regii din Thracia îl venerau pe Hermes ca fiind strămoşul şi începătorul dinastiei lor. În tradiţiile istorice ale antichităţii, Hermes era considerat ca întemeietorul tuturor ştiinţelor divine şi umane. Era privit ca izvorul cugetării.
După domnia lui Hermes, succesiunea la tronul imperiului pelasg trece la Marte, pe care grecii îl numeau Ares. În cele mai vechi texte egiptene, Marte ne apare ca fiind domnitor peste egipt, imediat după Typhon şi Horus. El a domnit, conform lui Herodot şi peste Scyţia. El era considerat ca un rege vechi naţional al geţilor şi dacilor. Reşedinţa lui se află în munţii geţilor şi este, conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor getice. Iordanes scrie că geţii era aşa renumiţi încât se spune că Marte, zeul războiului se născuse la ei. La Homer, Marte este numit „ducele oamenilor celor drepţi”, iar oamenii cei mai drepţi ai antichităţii au fost geţii, identificaţi cu hyperboreii. Despre Marte se spune că i-a învăţat pe oameni să fabrice arme din metal, că a înfiinţat oşti armate şi i-a învăţat tehnici de luptă.
După Marte urmează la tron Hercule. La Herodot, Hercule apare ca fiind părintele lui Agathyrsus, care domnise peste ţinuturile de lângă Mureş şi a lui Scythes, întemeietorul dinastiei Scyţilor. Armele sale obişnuite erau cele din vechea Dacie: arcul, paloşul şi măciuca (buzduganul).
După Hercule, figurează în listele egiptene Apollo ca domnitor al pelasgilor. Ca origine, Apollo era hyperboreu de la nord de Istru şi Diana, sora sa, ne spune poetul Pindar că petrecea în ţara de la Istru. Templul cel renumit al lui Apollo Hyperboreul se află în insula cea sfântă de la gurile Dunării, Leuce, astăzi numită Insula Şerpilor. Apollo era adorat cu deosebită onoare în toate regiunile Pontului Euxin. Apollo, ca divinitate a soarelui este reprezentat adeseori pe monedele naţionale ale dacilor cu numele Aplus şi Lucu. Există în Dacia şi oraşul Apullum, închinat lui.
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este considerată ca fiind de aproximativ 1500 de ani.
Iată cum toate divinităţile găsite în mitologiile popoarelor antice îşi au originea în aceste meleaguri, tradiţia lor fiind continuată de către geto-daci, transmiţându-se până la noi în colinde şi tradiţiile păstrate în teritoriile româneşti. La geţi vom găsi o spiritualitate nealterată, remarcându-se ulterior doar anumite tendinţe care amintesc de epoca decadenţei care va urma. Una dintre acestea unii cercetători consideră că era sacrificiul uman, introdus mai târziu în tradiţia geţilor.

Notă: Acestea sunt materiale de la o conferinţă mai veche. Sunt preluări din mai multe cărţi, puse într-o formă proprie. Principalele lucrări din care s-au preluat date sunt:
Nicolae Densuşeanu, “Dacia Preistorică”; Vasile Lovinescu, “Dacia Hiperboreeană”; Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, “Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi, vol. I”"

preluare de pe: http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=100